Copyright @DCS 2020

Bibliografie: “3 eseuri”, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013

În lucrarea sa, Liiceanu a vorbit despre trei lucruri “pur omeneşti”: seducţia, minciuna şi ura. Acest traseu porneşte de la ipoteza ca numai omul poate minţi, că orice om este apt de seducţie şi că ura este un proces desfăşurat în diferite forme, ce pustieşte “sufletele oamenilor şi relaţiile dintre ei”.

Ce au în comun? În principal, manifestarea în legătură cu alte persoane. Omul se petrece în limită şi astfel, afirmarea limitei proprii se face prin conectarea la limita unui altui individ[1]. În afara limitelor stabilite, entităţile prezentate nu ar mai genera o esenţă primară.

Aşadar, minciuna poate fi imaginată ca “un instrument divin care se perverteşte deîndată ce capătă utilizare umană”.

Minciuna îşi pierde sensul privat (A îl înşeală pe B, X îl minte pe Y), căpătând un sens “public”, adică la minciuna “colectivă”. Ca ideologie, dar şi ca manieră, datează din 406 a.Chr., regăsindu-se într-un dialog dintre Odiseu şi Neaptolem(Ahile), în piesa Filoctet a lui Sofocle. Atunci lumea greacă avea deja instalată pe plan politic vârsta istorică a minciunii. Se arată treptat transformarea de la “minciună” (to pseudos) la “faptul de a spune mincuni” (to pesude legein). “Ecuaţia lui Odiseu” are ca scop vicleşugul şi ca mijloc trucul, cuvântul pervertit, minciuna., în comparaţie cu “ecuaţia lui Neaptolem” (numită şi ecuaţia lui Ahile), ce are ca scop biruinţa şi ca mijloc fapta.

Înainte de Sofocle, Platon a realizat şi el un dialog intitulat “Hippios Minor”, având ca subtitlu “Despre minciună”. A fost scris în jurul anului 395 a.Chr., în dialog apărând iar aceeaşi eroi, Ahile şi Odiseu, însă acompaniaţi de vestitul sofist, Hippios. Odiseu este caracterizat ca find “cu mai multe feţe”, având un potenţial de schimbare masiv, redat peste aproape un deceniu printr-o “ecuaţie” intransingentă.

Dacă absorbţia minciunii a fost realizată în prima parte a eseului, în cea de-a doua parte Liiceanu vorbeşte despre legătura dintre minciună şi România. Minciuna nu mai rămâne într-o formă imprevizibilă, ci “fundamentală şi repetitivă”, prezentată ca o ideologie. O minciună “constantă, monotonă şi bine articulată”.

Cel minţit este indus în eroare, iar mincinosul capătă o forţă de înşelare. În prezent, minciuna este legată de istorie, România fiind “o ţară încăpută pe mâinile Spânului” şi în care Harap-Alb “rămâne anonim”. Deci, plasăm România în “zodia Spânului”, o zodie a ironiei, în care Harap-Alb e redus la tăcere. Finalul este unul previzibil, aşteptat, în care toată lumea află că Spânul este Spân şi nu este Harap-Alb.
Spre deosebire de minciună, seducţia apare în schimb prezentată “ca o formă de putere”, redată prin esenţa ei de ambiguitate. Avem de a face cu o seducţie divină, a iubitorului şi a maestrului şi cu o seducţie demonică, lipsită de iubire şi care-l face pe cel sedus să se piardă.

Oricine este apt pentru seducţie. Avem ca exemplu pe Margareta care îşi doreşte să fie sedusă de Faust sau pe Romeo care se simte amorezat încă înainte de a o înâlni pe Julieta.

Platon a deschis astfel un diaolog între spirit şi carne. Rezultatul este unul singur. Persoana iubită şi sedusă nu e este decât diversiunea pusă la cale aici, “pe pământ”, astfel încât spiritul se poate îmbarca pentru marea călătorie spirituală. Seducătorul şi sedusul sunt văzuţi ca legătura dintre “aici” şi “acolo”, pentru a-şi fixa permanent ţelul călătoriei lor. Deci, Platon vede seducţia ca o strategie plasată “înauntrul iubirii pentru Idee“, cuprinzând transcendenţă.

Din punct de vedere spiritual însă, Iisus este cel care ne seduce, facându-se egal cu omul, venind în locul unde se află omul pentru a putea seduce. Singurul nesedus rămâne însuşi El. Per a contrario, seducţia Satanei funcţionează mereu de partea “cărnii”. Diavolul, Diabolos, “cel care separă”, vrea să se seducă separându-l pe Iisus de “dughul sfânt” (pneuma).

Ura, în schimb, marchează însăşi istoria speciei umane, născută dintr-o crimă. Primul fiu a lui Adam şi Eva, Cain, îşi omoară fratele, Abel, lăsând moştenire un traseu invidie-ură-crimă. Ura cainiană începe să se deosebească de celelalte feluri de ură, definitivându-i complexitatea, deoarece este o ură împlinită doar prin crimă, aşa zisă o ură “în forma ei originară”.

Privindu-l ca sentiment ce îmbracă o formă paroxistică, ura totuşi are limitările ei. Fiind încadrată într-o ideologie, ea izvorăşte din om şi poate îmbracă mai multe forme: ura de clasă, ura de rasă, chiar şi ura naţională. Paradoxal însă, rămâne impresonală. După cum afirma şi Heidegger, eul autentic se va pierde din clipa în care Dasein-ul uman este obligat să supravieţuiască într-un spaţiu public.

În concluzie, traseul parcurs de Liiceanu este unul “mincinos”, “seducător“ şi “de urât“. Nu te aduce într-o extremă, dar nici tu te coboară. Îţi prezintă faptele aşa cum sunt, dintr-o perspectivă filosofică, realizând un adevărat simulacru. Însă este un simulacru care cu siguranţă merită citit şi răsfoit până se ajunge la o saturaţie de atâta minciună, seducţie şi ură…pentru că, până la urma urmei, aşa cum afirma şi Persius, tot “sufletele înconvoiate spre pământ suntem” şi tot “lipsite de fior divin”.

---

[1] Pagina 121, Capitolul VIII, 1.3. Norma juridică implică un raport intersubiectiv “Teoria generală a dreptului”, Ediţia 3, Nicolae Popa, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008